La nunta lui Tudor Pintea, probabil că doar ospătarii nu au avut vreodată o legătură serioasă cu baschetul. În rest, majoritatea invitaților au jucat, joacă sau măcar iubesc baschetul. Angi, soția lui Tudor, a prins meciuri în prima ligă la Universitatea, numai că o accidentare la genunchi i-a pus capăt carierei. S-a reorientat rapid și acum muncește cu succes în domeniul financiar. Cuplul și-a cunoscut nașii pe teren, unde Tudor, alintat de apropiați Ică, a pășit prima oară în clasa a-IV-a. În tinerețe, tatăl lui a practicat baschetul la Clubul Sportiv Școlar și a realizat ușor că micul Pintea era, de fapt, mai înalt ca toți colegii de la școală. L-a învățat cum să arunce la coș, l-a dus la o serie de antrenamente la Liceul Nicolae Bălcescu, apoi l-a îndrumat spre sala profesorului Morariu, un adevărat șlefuitor de talente al Clujului.

Thumbnail

„De mic m-am îndrăgostit de sport. Din păcate, în clasa I am luat o pauză nedorită, deoarece m-am operat la umăr. Mi-a crescut ceva sub mușchi, doctorii au vrut chiar să îmi taie mâna. La vremea aceea, unul dintre medici a propus să mă opereze, să vadă ce am acolo și apoi să ia o decizie. Ca norocul, am rămas întreg (râde). Am urmat un tratament și imediat ce m-am făcut bine, am mers la antrenamentele domnului Liviu Morariu. Dânsul nu pregătea copii din generația mea, dar m-a luat la echipă. Fiind cel mai mic, coechipierii mi-au pus porecla Ică, de la Tudorică. Cu trecerea anilor, am reușit performanțe, am fost selecționat la loturile naționale de juniori. Convocările se realizau într-un mod ciudat, însă nu cred că am fost «varză» la vreun lot.”

„Sunt prea nebun după baschet. Pentru mine va fi cel mai fain sport din lume.”

Thumbnail

La vârsta de 17 ani, Tudor și-a dat seama că un viitor în baschet se construiește cu dificultate. Voia să joace în prima ligă, una în care majoritatea formațiilor își întăreau loturile cu sportivi de peste hotare. De aceea, crede el, numeroși baschetbaliști născuți în ’89, ’90 sau ’91 n-au primit șanse și au pus timpuriu ghetele în cui. În adolescență a întâlnit-o pe Angi, prin intermediul coechipierelor sale. Nu am aflat încă varianta ei, dar Ică își amintește, zâmbind, că ea l-a plăcut prima și l-a invitat la propriul majorat. „De atunci a rămas cu mine pe cap”, povestește Tudor, care se bucură că viața lui gravitează în jurul baschetului. Glumește adesea cu nașii săi, visând că vor fi împreună în tribune la partidele pe care viitorii lor copii le vor disputa în NBA.

„M-am înscris la facultatea de kinetoterapie deoarece, sportiv fiind, puteam să ajung și la antrenamente. Am promovat cu CS Universitatea Cluj-Napoca în Liga Națională. Au adus și acolo străini pe parcursul sezonului. Noi, românii clujeni, îi băteam la antrenamente. În ziua meciului, tot străinii prindeau minute. Alți jucători s-au mulțumit cu un statut diferit, să fie oameni de antrenament sau să evolueze puțin. Eu nu m-am mulțumit și nici nu mă consider un fost baschetbalist. M-am lăsat în 2015 și am făcut înainte practică la un cabinet de kinetoterapie. În acel an, la U-Banca Transilvania era antrenor Marcel Țenter. El mi-a fost și mie antrenor la Divizia B și mi-a propus să vin să ajut la echipă, să lucrez alături de Adi Resteman. În paralel, vărul meu se recuperase cu Adi și l-a întrebat dacă poate să mă primească lângă el, ca voluntar.«Cum să nu?! De mâine să vină», a răspuns Adi. Atunci nu existau voluntari la U-Banca Transilvania. Poate că eu am fost primul voluntar.”

„Le recomand studenților voluntariatul. Învață lucruri, cunosc oameni, își creează relații.”

Thumbnail

Timp de câteva luni, Ică a muncit ca voluntar la U-Banca Transilvania. Ca fost sportiv de performanță, s-a adaptat la ritmul unei grupări de top. Din start a colaborat perfect cu Adrian Resteman, i-a ascultat sfaturile, cei doi împărțindu-și, în prezent, sarcinile. „De la Adi am învățat tot ce știu, dar a contat sprijinul lui Claudiu Man. La echipă am găsit mediul perfect să mă dezvolt”, recunoaște Tudor, precizând, în paralel, că practica și documentarea continuă reprezintă factori vitali în progresul unui kinetoterapeut.

„Toată lumea când aude că lucrez la echipa de baschet se miră: «Uau, ce fain». E fain, că altfel nu aș face-o. Mă mândresc să am vocala pe piept. Lumea îți zâmbește pe stradă dacă te vede îmbrăcat în hainele clubului. O dată am avut și noroc. Trebuia să plătesc ceva la Apele Române și m-am pus la coadă. De la o coadă m-a trimis la altă coadă și tot așa. De la ghișeu iese o doamnă simpatică, se uită la mine și îmi sare în ajutor. I-a plăcut că veneam de la sală îmbrăcat în hainele Universității.”

În vestiar și la antrenamente se formează adevăratele prietenii. Acum câțiva ani, Tudor și Angi s-au hotărât să meargă în concediu la cramele din Republica Moldova. Andrei Calnichenco, fostul nostru baschetbalist, a aflat de intenția lor și i-a chemat la el acasă, la Odessa. Astfel, vacanța s-a prelungit neașteptat cu câteva zile călduroase la Marea Neagră. În apropierea nunții sale, Ică s-a revăzut cu Filip Adamović, aflat în vizită la Cluj-Napoca. I-a dat o invitație la nuntă, Filip oferind un răspuns tranșant: „O să vin la nuntă numai dacă vii și tu la nunta mea peste două săptămâni”. Fără să stea pe gânduri, Tudor s-a urcat în mașină, a condus până la Belgrad, s-a întâlnit cu Aleksandar Rašić și au luat împreună avionul spre Bosnia Herțegovina.

Thumbnail

„Am cunoscut oameni deosebiți lucrând la club. De exemplu, Rajon Rondo este unul dintre baschetbaliștii mei preferați și e prieten apropiat cu Alhaji Mohammed. Ne întorceam cu autocarul din ceva deplasare, stăteam lângă Hagi și văd dintr-o dată că vorbește pe facetime cu Rondo. Am rămas șocat. Într-o altă zi, Justin Gray îl sună, tot pe facetime, pe Chris Paul. Gray se afla în cabinet la recuperare și vorbea cu Chris Paul, care a ținut să ne salute pe fiecare în parte.”

„Se întâmplă să plece de la Cluj anumiți baschetbaliști și să ne contacteze după aceea, să ne laude că am avut grijă de ei.”

Ică înțelege rolul terapeuților la U-Banca Transilvania. Ei intervin oricând un baschetbalist întâmpină o problemă medicală. Indiferent de zi și oră. Adrian Resteman, Tudor Pintea, Csabi Mott și restul voluntarilor alcătuiesc, la rândul lor, o mică echipă, vitală pentru rezultatele echipei mari. „Ni s-a reproșat că ii cocoloșim pe jucători. Alhaji Mohammed, cu experiență în campionatele tari și cu un frate campion în NBA, ne-a zis că nu suntem normali, că le dăm prea mare importanță jucătorilor. Acesta este rolul nostru, să ne asigurăm că ei intră pe teren la capacitate maximă”, consideră Pintea, al cărui țel ar fi să își deschidă propriul cabinet de recuperare.

Thumbnail

„Trebuie să le explicăm oamenilor cât de important este să aibă grijă de corpul lor la momentul potrivit. Ceva de genul încearcă fostul nostru coleg, Vlad Mihăilă. Recent discutam cu el despre sporturile de iarnă. Uite, schiatul cauzează accidentări. Dacă un împătimit al schiului ar face puțină pregătire înainte, șansele să pățească ceva pe pârtie s-ar reduce. Oamenii apelează la specialist târziu, când nu mai pot merge. În alte țări, dacă stai o singură zi internat la pat în spital, după ce te externezi, medicul îți prescrie kinetoterapie. Și vorbim despre o singură zi de inactivitate. Sunt unii pacienți care fac o oră de mișcare pe săptămână în cel mai bun caz, pe când la birou stau 30 de ore. Aici ar fi o greșeală, însă orice pas mic înainte contează.”

Thumbnail

Iar pentru Tudor a contat că a hotărât să se implice. Nu putea să se desprindă de sportul în jurul căruia s-a învârtit întreaga sa viață. Empatic, săritor și cu o doză remarcabilă de bun simț, Ică știe cum să interacționeze cu pacienții și cum să le transmită încredere. Contribuie la fiecare antrenamente cu orice e nevoie, întrucât și-a însușit, de la juniorat, o serie de valori. Printre ele se numără adevăratul spirit de echipă.  

Fotografii realizate de Manases Sandor