Să începem povestea cronologic. Suntem în primăvara lui 1983. Elevii clujeni scapă de ultimele ore dintr-un motiv justificat, deoarece trebuie să participe la o repetiție pentru 23 August. Într-un calendar din „Epoca de Aur”, această zi este scrisă cu roșu, din moment ce marchează debutul prieteniei cu tovarășii ruși și întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Este obligatoriu ca sărbătoarea să iasă perfect. În ordinea vârstei, sute de pionieri, uteciști și oameni ai muncii pregătesc din timp fastuoasa sărbătoare. Cei de la liceu poartă costume albastre și formează un mare careu pe fosta stradă Lenin din Cluj-Napoca, actualmente Bulevardul 21 Decembrie. Iată, ca o paranteză, cum istoria schimbă datele problemei. Voicu Moldovan se uită la tinerii moleșiți de caniculă, plictisiți de atâția pași de defilare și sătui de cântecele de preaslăvire. Profesorul are ochiul format și știe să urmărească. În grupul de liceeni sportivi de la Bălcescu remarcă un puști mai înalt cu un cap decât restul. Merge la colegul lui, antrenor de handbal, și îl întreabă: „Măi, al cui e băiatul ăsta înalt? Nu mi-l dai mie la turneul final de la baschet? Îmi trebuie un copil înalt”. Profesorul de handbal își dă acordul, transferul realizându-se cu acceptul tânărului. Astfel, Bobo Pintea pornește într-o aventură care îi va schimba viața.

„Prima oară am jucat la turneul de juniori II de la Arad. Direct la turneul final am mers. Apoi am fost la turneul final de juniori I de la Constanța. După o lună de antrenamente, hop și eu, intru în teren. În meciuri, dacă prindeam trei mingi la recuperare, veneau colegii și mă pupau. Dacă băgam o liberă, nu mai zic, era sărbătoare! Până prin iarnă am făcut în paralel și handbal. A fost o conjunctură că toate echipele de handbal plecau în cantonamentul de iarnă și eu nu am prins lotul de la handbal. Într-o seară, mă sună Voicu Moldovan și îmi zice: «Dorine, nu vii în cantonament cu noi la Sovata?». Imediat mi-am făcut bagajele. Nu o să uit niciodată cum, în cantonament, Voicu Moldovan a chemat toată echipa și i-a avertizat pe băieți: «Mă, fiți atenți aici! Dacă unul se leagă de Dorin, o încurcă! Băiatul ăsta trebuie să vină la noi ca să avem talie». Bine, adevărul e că mi-a plăcut baschetul și că m-a influențat și fratele meu. Întotdeauna îmi reamintea că baschetul e un sport fain.”

Thumbnail

Cantonamentul se termină cu succes și se apropie primăvara. Tinerii profită de vremea caldă și își petrec majoritatea timpului afară. Curtea liceului Bălcescu devine un adevărat câmp de luptă baschetbalistică, din care Bobo nu lipsește.  În permanență îl are adversar pe viitorul coechipier de la Universitatea, Horea Rotaru, la rândul său absolvent al prestigioasei școli clujene. Pintea ia în serios și antrenamentele cu Voicu Moldovan și progresează vizibil. Drept dovadă, în 1985 bifează primele prezențe la seniori.

„Țin minte că erau probleme la echipa mare și încă jucau Mircea Barna, Marius Crăciun. La primele antrenamente mă speriam, deși înțelegeam că sunt acolo doar să îi ajut. În caz că intram un minut în vreun meci, mă bucuram teribil. Vă dați seama că nu mă aflam printre titulari. În 1986 am plecat în armată la Steaua, pe când Universitatea a picat în B. Am stat un an la Steaua, unde am fost coleg cu Mircea Cristescu, Robert Reisenbüchler, dar și cu fiul actorului Alexandru Arșinel. Cu el am avut niște deplasări de pomină. Nu o să uit cum a apărut, într-o deplasare, îmbrăcat într-un Alain Delon de ultimul răgnet. Haina era cu patru numere mai mare, o luase de la tatăl lui din dulap. Mai aveam un coleg, Popescu, care a furat diplomatul lui taică-so, ceva mare șef pe atunci. În diplomat se aflau salariile tuturor angajaților. De toți banii a cumpărat întregii echipe o cazare scumpă la Galați.”

 

Thumbnail

Bucureștiul nu schimbă însă optica lui Bobo. Nu s-a gândit niciodată să rămână în capitală, acasă însemnând doar Cluj-Napoca. În plus, Universitatea reușește să îl atragă cu un proiect de revenire pe prima scenă a baschetului românesc. Tânărul baschetbalist cere să își continue stagiul militar pe malul Someșului și reia antrenamentele din Sala Sporturilor. Zorii Revoluției se resimt și în sportul românesc. Clujul și perspectiva studenției copleșesc mirajul din capitală, așa că numeroși jucători talentați le părăsesc pe Dinamo și pe Steaua în dauna lui „U”.  Inevitabil, transilvănenii construiesc un nucleu gata să domine baschetul românesc.

„Eu, Gabi Olpretean, Horea Rotaru, Tibi Sebestyen și Ghiță Mureșan ne aflam deja în echipă. Ni s-au alăturat după aceea Mircea Cristescu, Bubu Roschnafsky sau Mihai Sinevici. În primul an am pierdut titlul împotriva Stelei. Câștigasem toate meciurile din sezonul regulat. Efectiv, nimeni nu ne bătea la Cluj. Finala s-a jucat în sistemul cel mai bun din trei. La Cluj, arbitrul Ion Olaru, Dumnezeu să îl ierte, a fugit din sală când mai erau 30 de secunde din meci. Conducea Steaua cu două puncte și nu o să uit niciodată că am atacat la panoul dinspre Someș. La o pătrundere nu s-a fluierat nimic și am pierdut mingea. Când Steaua a venit în atac, arbitrul Olaru a fugit afară. Dacă îl prindeau suporterii, cred că îl linșau. La București am pierdut din nou, Steaua ieșind campioană. Nu știu cum se face că ne-am întors acasă cu avionul. La aeroport ne-au așteptat vreo 30 de suporteri și toți au scandat «pentru noi, voi sunteți campioni». Ne-am propus ca în anul următor să nu mai ratăm campionatul.”

Thumbnail

Dezamăgiți de eșec și dornici de revanșă, baschetbaliștii studenților trag tare în cantonamentele lungi, epuizante. Mai important, relațiile din vestiar devin impresionant de puternice. Apropiați de vârstă, băieții lui Roman se împrietenesc repede și cu ceilalți sportivi universitari. Practic, în oraș sunt de neseparat. La sală merg împreună și la masă mănâncă numai împreună. La chefuri, oricine primește invitație și rămân memorabile serile de distracție petrecute în compania colegelor de la baschet. Nu de puține ori, după o noapte lungă, pleacă cu toții din Hașdeu direct la meci. Nimeni nu își pune problema adversarului, jucătorii debordează de încredere și cuceresc la pas titlul în 1992.

„Oamenii din tribune te urmăreau, erai cunoscut în Cluj. Te salutau pe stradă și se supărau dacă nu le răspundeai. Pentru mine era un calvar să am meci acasă. În deplasare dădeam peste 20 de puncte, acasă dacă înscriam cinci puncte. Nu lipseau comentariile din tribune. Uneori ratam eu primul atac și auzeam sala oftând. Mă blocam efectiv. Oamenii interpretau, spuneau că m-au văzut în oraș cu nu știu cine și că de aceea nu joc bine. La o etapă cu Farul Constanța, ei ne-au rugat să jucăm mai repede, că au tren spre casă. Am jucat la 8:30 dimineața. Meciul era ca și câștigat, mai erau 15 secunde de joc și m-a schimbat pe mine cu un coechipier. Se dictase un fault și Farul trebuia să arunce libere. I-am zis colegului: «Mă, când prinzi mingea, să arunci direct la coș, poate dai coș». Se duce colegul meu în căciulă, prinde mingea și încearcă fără ezitare să arunce la propriul coș, de unde prinsese mingea. Nu a reușit să dea coș, pentru că a fost faultat pe aruncare de un adversar de la Constanța. Arbitrul a fluierat fault și ne-am mutat în cealaltă parte a terenului să aruncăm libere. Râd și acum, gândindu-mă că putea să își dea autocoș.”

Thumbnail

Campionatul din 1992 reprezintă o rampă de lansare în cariera baschetbaliștilor Universității. Ghiță Mureșan atrage atenția străinilor și bate palma cu Pau-Orthez din Franța. La rândul său, Bubu Roschnafsky primește o ofertă de nerefuzat din Germania. Dintr-o dată, campioana își pierde artileria grea de sub panou. În consecință, Bobo Pintea și Tibi Sebestyen vor beneficia de un rol diferit în garnitura profesorului Gheorghe Roman. Încă din 1990, cei doi devin și opțiuni la echipa națională.

„Am văzut că au trecut 30 de ani de la Mineriade. Noi ne aflam în București cu lotul la acea vreme și ne pregăteam de Cupa Confederațiilor. Am stat la un hotel din centru și m-am trezit dimineața din cauza zgomotelor. Gălăgie mare. Mă uit pe geam și văd cum vreo 50 de mineri fug după un bărbat pe stradă. Aveau târnăcoape, sape în mână și lămpașe. La colțul străzii, pe fugar îl aștepta un alt miner cu o bâtă mare în mână. Dintr-o singură lovitură l-a culcat la pământ. Atunci au sărit toți pe el. Am zis că așa ceva nu e posibil și am încercat să îl apărăm pe rănit, aruncând cu scrumiere în mineri. Federația ne-a anunțat că antrenamentele se anulează și ne-a indicat să stăm în cameră, să așteptăm. Pe la patru ne gândeam ce naiba să facem. Ne plictiseam teribil. S-a propus să ieșim afară, să nu stăm ca popândăii în hotel. Ne-am îmbrăcat cu hainele de lot național și am mers afară. Ne-am plimbat câteva minute și direct ne-au încolțit minerii. «Băi, ce faceți aici?», ne-au întrebat minerii, în timp ce vâjâiau cu bastoanele în aer. Costel Moscalu, moldoveanul, le-a zis: «Haide, bre, ce te legi de noi? Am vorbit ceva rău de tine? Nu vezi că scrie România pe noi?». Credeam că am încurcat-o, până a intervenit un bărbat într-un costum elegant, care le-a ordonat minerilor să ne lase în pace. Atunci mi-am creionat propria imagine despre Mineriade.”

Thumbnail

La Cluj-Napoca, apele Someșului par mai liniștite decât la București și baschetbaliștii o răpun pe Dinamo în finala din 1993. Fără Ghiță și Bubu, ardelenii domină gașca condusă de Sandu Vinereanu, îmbogățind vitrina clubului cu nou un trofeu. Visul unei triple, la fel precum cea izbutită de Chicago Bulls, se năruie rapid. În primele zile ale lui 1996, „U” apelează, în premieră, la un tehnician străin. Dragan Petričević sosește la Cluj-Napoca și revitalizează jocul alb-negrilor. Aproape de aceeași vârstă cu elevii săi, Petričević le promite tuturor că va sări în Someș cu costumul Hugo Boss, numai să ia titlul.

„Finala din 1996 am disputat-o împotriva Stelei. Știam că, la București, Sala Floreasca va fi arhiplină. Galeria noastră nu a putut să intre, mulți spectatori au rămas afară. Galeria Stelei stătea în spatele băncii noastre. Steagurile fluturau pe la capul jucătorilor. În acele momente îți stabilești strategii. Dragan îi zice lui Ghiță Roman următoarele:  «Dacă e ceva nasol pe final de meci, te arunci în teren și zici că te-au lovit cei din galerie cu o monedă. Cerem să se întrerupă, să se rejoace. Vedem noi cum ne descurcăm». Atmosfera a fost cum ne-am așteptat, ministrul sportului stătea în spatele nostru. Scandal și show cât încape. Mai erau 30 de secunde, noi conduceam cu trei puncte. Aveam și mingea, nu mai puteam pierde. Eram suficient de deștepți să ținem de minge. Pe neașteptate, îl vedem pe Ghiță Roman că se aruncă pe teren, se zvârcolește și strigă de durere. Dragan fuge la el și îi șoptește:  «Ghiță, nu e momentul acum. Conducem». Și se ridică Roman ca și cum nu ar fi pățit nimic.”

Thumbnail

Universitatea tranșează seria cu Steaua în propriul fief, spre deliciul suporterilor. În toiul sărbătorii, Bobo aleargă spre tribună, își dă jos maioul de joc și îl aruncă spre Magda, viitoarea lui soție. Asemenea unor rechini, fanii sar și prind tricoul, dar Pintea îi roagă să îl cedeze specialei destinatare, cu promisiunea că le va dărui altul. De bucurie, tatăl lui Bobo îi invită pe protagoniștii victoriei la un chef la țară, la Corușu. Bărbatul taie special un porc și curtea se umple cu peste 100 de petrecăreți.

„La acea vreme, Caritasul era mare în vogă la Cluj. După ce am câștigat, în vestiar ne-am trezit cu patronul de la Caritas. A scos un balot de bani și ne-a împărțit la toți, pac-pac. Nu mai țin minte sumele. Ne-a și lăudat: «Băieți, vreau să vă zic că sunteți extraordinari. Uitați, vă dau posibilitatea să băgați banii la circuitul scurt». Asta însemna că poți să scoți mai repede suma investită, dublu sau triplu. Toți am ieșit cu banii în mână din vestiar și am mers direct acolo. Încă au ținut o casă deschisă doar pentru noi. Am lăsat banii la Caritas și nu i-am mai scos. S-a închis la scurt timp.”

Cariera îl poartă pe Bobo și la Târgu Mureș, unde evoluează alături de Mircea Cristescu. Se întorc împreună acasă și pun umărul la reclădirea baschetului clujean. Pintea își ia adio de la activitatea de jucător în 2005 și ia loc pe bancă lângă Horea Rotaru. Colaborează perfect cu Miša Perišić, stă aproape de renumitul TAB Baldwin și îl ajută din plin pe Marcel Țenter, în special în magnificul an 2011. Dorește să devină principal, însă conștientizează că întreg procesul durează. Șansa îi surâde în sezonul 2013/2014, când preia frâiele echipei și o duce la câteva posesii de finală. Asesoft-ul își respectă totuși blazonul și învinge cu emoții Clujul, în semifinale.  Fără succes, numeroase grupări îl ofertează pe Bobo. Nu ia în calcul să părăsească orașul și clubul, indiferent de condiții.

Thumbnail

„După ce refuzi de câteva ori o chestie, atunci lumea știe că nu vrei să pleci. E mai bine aici decât oriunde altundeva. Nu m-a interesat avantajul material și am rămas la Universitatea. Nu am vrut să îmi părăsesc nici familia. Băiatul meu, Adi, a crescut alături de Universitatea. În 2011, fix în ziua când am luat noi titlul cu reușita lui Tyler, a ieșit și el campioni la juniori, la fotbal. Magda nu ratează niciodată meciurile din sală. În acea zi, a fost normal să îl însoțească pe fiul nostru la finală și să nu vină la partida decisivă cu Asesoft. Ne-am bucurat să fim campioni deodată.”

Aflat de peste trei decenii în slujba clubului, Bobo consideră că odată ce te naști cu spiritul Universității, nu mai ai cum să îl pierzi. Cele cinci titluri adjudecate ca jucător și antrenor vorbesc de la sine. Doar două persoane au în palmares toate medaliile de aur ale baschetului masculin clujean. Iar în spatele performanțelor stau ani de muncă. Ani de sacrificii, de înfrângeri dureroase și nopți nedormite. În toate rolurile posibile, Dorin Pintea răspunde prezent. Contribuie cu dăruire, profesionalism și adesea destinde atmosfera încordată de dinaintea vreunei confruntări cu o glumă savuroasă. Bobo este de o viață implicat în sport. Bineînțeles, vorbim despre o viață de poveste, în alb-negru.

Fotografii realizate de Manases Sandor