Un hotel din zona centrală a orașului Cluj-Napoca a găzduit, la finele lui august, o conferință destinată studiului trichinelozei. Specialiști din toată lumea au sosit în Transilvania să discute despre tratamente și inovații în medicină. Conferințele sunt lungi, țin adesea peste două ore. La prima pauză a zilei, toți invitații ies pe terasă și își continuă dezbaterile. Sunt îmbrăcați elegant, la costum, poartă la gât legitimații, zâmbesc și savurează o cafea sau un croissant. Unui medic îi atrage însă atenția o persoană aflată la o altă masă. Se îndepărtează de colegii săi și spune pe un ton mândru: „Can’t believe I have to travel 5.000 miles to meet you here. I’m from Washington D.C. Thank you for your service.” Americanul tocmai ce îl întâlnise pe Ghiță Mureșan. 

Thumbnail

Copilăria este cea mai frumoasă parte a vieții mele. Le datorez acest lucru părinților mei. Am avut copilăria tipică a oricărui copil de la țară. Ajutam la treburile gospodărești, mergeam la școală, iar în vacanțe mă bucuram de timpul liber. Nu stăteam la televizor, dintr-un motiv simplu. Nu aveam televizor. Și dacă am fi avut, se punea praful, deoarece nu existau programe. Și asta nu știu dacă a fost neapărat ceva rău. Petreceam câte 10 sau 12 ore afară, pe timpul verii. Mă bucuram nebunește. Știam toate păsările din zonă, toate animalele sălbatice, toți copacii și toate florile. Jucam fotbal cu vecinii și găseam fel și fel de jocuri afară. Țin minte că atunci când ploua, noi construiam case din pământ. Îmi plăcea să mă murdăresc atunci. Acum nu mi-ar mai plăcea. 

Povestea cu baschetul a început aici, la Cluj-Napoca. M-am dus la Gigi Isofache la cabinet, el arbitra meciuri de baschet și profesa ca medic radiolog. Voiam o radiografie la dinți și el m-a văzut. M-a întrebat câți ani am și dacă merg la vreun sport. Bineînțeles că nu făceam niciun sport. Mi-a propus să mă întâlnesc cu un antrenor de baschet și am acceptat. A doua zi m-am dus să iau rezultatele și mă așteptau în cabinet antrenorii Liviu Moraru și Voicu Moldovan. Ei m-au invitat la Cofetăria Carpați din centru, unde am mâncat două prăjituri. Domnii antrenori mi-au transmis căldură și încredere. Nu știam nimic despre baschet. 

Thumbnail

M-am mutat la Cluj pe 1 aprilie 1986. Nu vă gândiți la ziua păcălelii. Eu am fost din start un păcălici. La primul antrenament de baschet, nu realizasem că îmi trebuie adidași de sală. Purtam pantofi de țară. Până la urmă s-a rezolvat și problema adidașilor, mi-au luat un calapod și mi-au făcut două perechi la Clujana. Nu găseai tare multe atunci, în România. Acum e ceva firesc să cumperi adidași de sport din magazin. Mi-a dat și Mircea Cristescu o pereche de adidași uzați și așa jucam. În fine. Nu asta este important. Cel mai important a fost faptul că nimic nu m-a oprit să joc baschet. Dimpotrivă!

Primele luni am urât baschetul. Eram extrem de obosit, aveam febră musculară. Nu puteam să urc scările. Mi-am dat seama apoi de faptul că începeam să mă simt în largul meu. Când intram pe terenul de baschet, mă simțeam o persoană fericită, mulțumită, și care nu are nevoie de nimic altceva. Dacă mă confruntam cu o problemă, când intram pe teren, orice gând negru dispărea. 

Thumbnail

Am debutat în Divizia A într-un meci cu Farul Constanța și am dat 31 de puncte. Cum le-am dat? Habar nu am. Dacă ar fi să punem totul împreună, cred că fanii și echipa au alcătuit o adevărată familie. Cea mai călduroasă familie din cariera mea a fost aici, la Universitatea. Suporterii ne determinau să muncim, să fim serioși și să dăm totul pentru ei. Am înțeles din start cât de importanți suntem pentru ei. Multe meciuri le câștigam datorită lor. Mergeam la antrenamente cu plăcere, tocmai că ne gândeam la sprijinul suporterilor. Îmi puneau tot felul de porecle, cum ar fi Ghiță Profesorul sau Magic Ghiță. Mă bucuram tare mult. 

Țin minte că am câștigat campionatul și ne așteptau 3.000 de oameni afară. Nu prinseseră loc în sală. M-am dezvoltat la Cluj-Napoca. Aici mi-am dezvoltat caracterul. Jucam într-un oraș universitar, plin de oameni deștepți. Coechipierii erau deștepți, fanii la rândul lor. Marius Crăciun era psiholog și juca în paralel baschet. Înainte de antrenament, ne întâmpina cu o energie frumoasă, pozitivă. Miță Pulbere făcea sală de unul singur. Restul rămâneau după antrenament la aruncări suplimentare. Tratam totul cu seriozitate, deoarece știam ce club universitar reprezentăm. Așa atmosferă frumoasă era, că nu voiai ca meciul să se încheie. Sperai să joci toată ziua...

Thumbnail

Pe mine nu m-au putut lua la Steaua sau la Dinamo și am refuzat să plec din Cluj. Nu mă interesa nimic din ce ofereau. Aici mă simțeam ca acasă. Dacă aș fi plecat din Cluj, nu aș fi devenit niciodată un baschetbalist bun. Aici făceam totul din plăcere. Căldura fanilor și a coechipierilor mă îndemna să muncesc. La București nu m-aș fi acomodat. În perioada junioratului, cei de la Steaua și Dinamo mergeau la părinții mei acasă, fără ca eu să știu. La un moment dat, conducătorii Stelei m-au vizitat la Sibiu și mi-au adus o pereche de adidași. Am luat adidașii, dar le-am spus că nu voi pleca la Steaua. 

Atmosfera de echipă de la Universitatea a fost extrem de frumoasă. Nu puteai părăsi vestiarul. Orașul și fanii nu te lăsau. Nu m-am gândit nici măcar o secundă să ajung altundeva în țară. La Cluj mi-am format talentul de baschetbalist, dar și caracterul și felul meu de a fi în afara terenului. Aici am învățat ce înseamnă respectul față de oameni. Aici mi-am format educația. Cel mai important moment din viața mea de sportiv este legat de Universitatea.

Thumbnail

Totuși, trebuia să trec la nivelul următor. Când am plecat de la “U” a fost cel mai supărător moment. Dacă vorbim de unitatea unui grup, la Cluj se depășea orice am găsit în NBA. Aici nu exista presiunea să joci pentru bani, ci era presiunea să joci pentru fani. Nu ne interesau contractele, ci doar bucuria fanilor noștri. 

În Franța, oficiali de la Chicago Bulls au venit și au stat două săptămâni cu mine. M-au urmărit la fiecare antrenament. Nici nu îi cunoșteam. Habar nu aveam că ei vor să mă vadă. De fapt, asta își și doreau. Voiau să vadă cum mă comport fără să știu că am intrat în vizorul unei echipe din NBA. S-au mai interesat de mine cei de la Atlanta Hawks, Charlotte Hornets și Milwaukee Bucks. Nimeni de la Washington.

Thumbnail

La partida Pau Orthez cu Real Madrid, când am jucat împotriva lui Arvydas Sabonis, vreo 10 scouteri stăteau cu ochii pe mine. Atunci i-am și dat 25 de puncte lui Sabonis. Imediat, cei de la NBA International l-au sunat pe agentul meu și l-au întrebat dacă sunt apt să joc în NBA. Semnasem între timp și un contract mare cu Barcelona, unde fusese stipulat faptul că pot renunța la angajament, dacă primesc o ofertă din America. Ei bine, am renunțat la contract și m-am înscris la draft. 

N-am simțit mare lucru în seara draft-ului. Nici nu știam dacă o să joc în NBA. Tocmai de aceea, mi-a trebuit un an de acomodare cu rigorile lor. Nu vorbeam engleza, m-a ajutat un băiat român din Washington. Am mers să muncesc acolo. Mi se părea normal să procedez așa. Nu m-a impresionat ceva în mod extraordinar. Îmi plăcea competiția și cred că NBA-ul m-a învățat să mă descopăr. 

Thumbnail

Dacă ar fi să iau totul de la început, m-aș axa mai mult pe propria educație. Sunt un fan al educației. Cred că dacă ești educat, ai automat mai mult succes. Noi, ca țară, vrem sportivi educați. Cei care îi scapă pe sportivi de examene procedează greșit. Pe mulți nu îi interesează de educația sportivilor. Câți români au jucat în NBA? Unul singur. Din 2000 de copii, câți vor fi la echipa națională? Poate 12 la nivel de seniori. Câți vor fi profesioniști? Poate 100. Ei bine, distrugem câteva mii de copii ca unul singur să joace baschet profesionist. Nu merită! Cu siguranță ne dorim ca toți să fie educați. De aceea trebuie să insistăm, trebuie să formăm modele. 

Sportul ne creează o comunitate sănătoasă. E nevoie ca sportivii să devină idolii copiilor, care să se apuce la rândul lor de mișcare. 

Thumbnail

Fotografii realizate de Nagy Melinda