Actuala Sală a Sporturilor „Horia Demian” devine neîncăpătoare la meciurile de baschet ale Universităţii. Pe terenul clujenilor se desfăşoară adevărate derby-uri cu rivalele din capitală. Ne întoarcem în timp, la prima zi de primăvară din 1978. Gruparea alb-negrilor o înfruntă pe Steaua. Publicul vulcanic doreşte cu ardoare un succes împotriva multiplei campioane. Nu oricine beneficiază de şanse în faţa roş-albaştrilor. Sub Feleac, granzii se împotmolesc adesea, deoarece dau piept cu un oponent redutabil. La Cluj se produce o emulaţie specială. Unică. Jucătorii prind aripi şi zburdă pe parchet. Cu greu, Steaua îşi adjudecă o victorie la două puncte. În loc să aibă capetele plecate, jucătorii cu “U” pe piept se uită mândri la public şi primesc ropote de aplauze. Din tribună coboară Ion Vlad, nimeni altul decât rectorul Universităţii Babeş-Bolyai. Eseist şi distins om de cultură, profesorul nu rata nicio partidă şi iubea cu adevărat sportul. El merge glonţ la vestiar. În epoca noastră, numeroşi conducători de club i-ar fi certat pe învinşi. Ei bine, acum 40 de ani, aşa ceva părea de neconceput. Rectorul îi felicită pe protagonişti şi îi spune, senin, „la mulţi ani” lui Marius Crăciun. Pivotul împlinea 25 de ani şi sărbătorise cu 25 de puncte marcate în coşul Stelei. Purta și un număr cu greutate: 4. 

Sunteţi clujean, aţi terminat şcoala la Ady Şincai. Cum a fost să copilăriți în Clujul anilor 50’ – 60’?

Țin minte că toată lumea făcea mişcare și primul meu sport a fost ciclismul. Și acum am această pasiune. Le povestesc adesea studenților mei ce înseamnă să ai motivație intrisecă. Vedeam cicliștii profesioniști cum au biciclete pe măsură, iar eu foloseam ceva mult mai slab. Atunci mi-am fixat ideea că trebuie să încerc ciclismul pentru a primi acasă o astfel de bicicletă. Voiam să rup gura târgului, cum s-ar spune. M-am dus la clubul de ciclism și am început să trag tare acolo. Am câștigat concursuri, am câștigat încrederea antrenorului și am primit bicicleta. Ei bine, odată ce mi-au dat bicicleta, nu am mai fost atras de ciclism. Îmi realizasem obiectivul, așa numita motivație intrisecă. Întâmplarea face că antrenorul de la juniori, domnul Mureșan, m-a întrebat ce caut eu la ciclism. Mă văzuse atât de înalt și mi-a spus că eu ar trebui să joc baschet. Așa am ajuns să joc baschet.

Thumbnail

Când s-a produs primul contact cu baschetul? 

Primele antrenamente au fost cu profesorul Liviu Moraru, care mi-a fost și coleg de echipă. El era un tânăr antrenor. Avea în jur de 20 de ani. Profesorul Mureșan mi-a zis că la Liceul Brassai sunt antrenamente. M-am dus acolo şi l-am văzut pe Liviu Moraru. Imediat am întrebat cine este antrenor, el s-a uitat în jur și a răspuns: << Eu sunt antrenor!>>. Așa am început eu să joc baschet la nivel de juniori. Am început destul de târziu, împlinisem 13 ani. Am terminat junioratul cu rezultate notabile și ulterior am făcut pasul spre seniori. Erau două echipe, Universitatea și Politehnica. Cea din urmă funcționa ca o pepinieră a Universităţii. Eu am luat decizia să-mi urmez antrenorul de la juniori la Politehnica, deși Horia Demian insista să vin să semnez cu „U”. Poate că nu a fost cea mai bună decizie, nu știu. 

La vremea respectivă, Universitatea se bucura deja de un renume în toată ţara. Ce amintiri vă leagă de formaţia studenţilor? 

O amintire deosebită ce ține de clubul „U” este că mergeam la meciuri la sală și simțeam spiritul echipei. Urmăream meciurile cu prietenii mei, intram de multe ori și fără bilet. Ne fofilam în tribună și ne dădeam seama cât de iubiţi sunt sportivii. Acolo m-am fixat pe Horia Demian. Îl văzusem cât de elegant este, cât de bine joacă și cât de mult îl iubește publicul. Atunci mi-am format o idee să fiu ca el. Firește, nu am ajuns la fel ca el, dar îl vedeam ca model.
 

Thumbnail

Aţi ajuns să îl cunoaşteţi bine pe Horia Demian. Prin ce vă impresiona? 

Pe lângă faptul că era un mare jucător, Horia Demian se implica în dezvoltarea echipei. Avea niște abilități interpersonale formidabile. Primea un respect unic din partea arbitrilor și a oponenților de pe teren. Nu se comporta ca o vedetă. Era foarte modest și cred că așa trebuie să fie un om de valoare. Țin minte că venea la noi acasă, insista să semnez cu Universitatea. După aceea, echipele s-au unificat și toți jucătorii au migrat spre „U”. Cred că unificarea s-a făcut în 1974.

Cum v-aţi simţit la momentul debutului în prima formaţie a Universităţii? 

Am debutat în 1974. Echipa era foarte bună, din moment ce a beneficiat și de unificarea amintită. Jucau sportivi de valoare, cum ar fi Mircea Barna, Ghiță Roman. Ei au dat un plus echipei și trei ani consecutivi am luat locul trei, după Steaua și Dinamo. Când am ajuns la prima echipă, Vizi Imre, Horia Demian sau Rónai Peter se aflau la momentul retragerii. Eu am preluat tricoul cu numărul patru de la Horia Demian, într-o festivitate. Numărul patru îl purtau de obicei pivoţii. Ne aflam înaintea unui meci important, cu sala plină. Mă simțeam emoționat și știam că e vorba despre o datorie, că voi purta numărul patru. Pe parcurs, am primit tot timpul indicații de la Horia Demian. El venea la sală să mă învețe din tainele jocului de cârlig care l-a făcut celebru. A fost un mentor pentru mine și cred că acest tip de mentoriat este extrem de important în sport. În viața unui sportiv, latura de mentoriat nu are voie să lipsească. Este ideea că, dacă înveți pe altul, nu te sărăcești pe tine, dar îl îmbogățești pe celălalt. În sportul modern se menține ideea de a fi mentor, de a veni în sprijinul cuiva.
 

Thumbnail

Pe lângă forţele bucureştene, „U” lupta permanent să obţină o poziţie fruntaşă. Aţi simţit vreodată că puteţi cuceri titlul? 

Au fost cazuri când am putut bate pe Dinamo și Steaua, însă diferența era prea mare. Noi făceam un sport mai romantic. Veneam de trei ori pe săptămână la antrenamente, în timp ce bucureștenii se bucurau de un regim profesionist. Noi nu aveam presiunea rezultatului. Jucam din plăcere și nu primeam bani. În perioada respectivă, cred că era un lucru bun. Faptul că nu luam bani elimina orice rivalitate şi noi reușeam să fim foarte buni prieteni. Nu știu să ne fi certat. Am prins perioada de dinainte de Revoluție, când au început să câștige bani sportivii. Imediat au apărut disensiuni legate de salarii și așa mai departe. Eu mi-am păstrat relaţiile de prietenie şi după ce am încheiat cu baschetul. Am rămas apropiat de Horică Nicoară, Mircea Barna sau Rónai Peter. 

V-a fost dificil să renunţaţi la baschet?

Am încheiat cariera de sportiv în 1989. A urmat o perioadă bună la Universitatea, cu jucători de valoare. Au început să vină titlurile de campion, în timp ce eu mi-am văzut de profesia mea. Lucram la Spitalul de Recuperare, dar am simțit un gol. Țin minte că, în 1990, nu știam ce să fac. Îl duceam pe fiul meu la baschet și dintr-o sală apropiată, am auzit bătaia mingii. Am intrat și am văzut foști jucători antrenându-se acolo. Am intrat în echipa lor, ne întâlnim de două ori pe săptămână și m-am regăsit în adevăratul sens al cuvântului. Din 1990 și până în prezent, alcătuim un nucleu unit. Am atras și oameni care nu au făcut baschet, mergem împreună la turnee. E o atmosferă tare frumoasă! 
 

Thumbnail

Ce v-a învăţat cariera de sportiv? 

Eu m-am ambiționat să demonstrez că un sportiv poate să fie și un foarte bun student. Pe mine, sportul m-a învățat cum să îmi manageriez timpul. Cariera de sportiv mi-a demonstrat că oricât de bine pregătit ești, tot există șansa eșecului. Iar odată confruntat cu eșecul, poți întotdeauna să te ridici. Nu trebuie să te gândești că vei pierde din start, ci să te gândești că, dacă vei pierde, te poți ridica. Dacă ți-e frică de înfrângere, vei pierde cu brio. Totuși, dacă apare o astfel de perioadă în viața ta, cu siguranță o poți depăși. Până la urmă, succesul se rezumă la cât de sus ricoșezi, când ești căzut la podea. 

Ce credeţi că a reprezentat generaţia dumneavoastră pentru baschetul clujean? 

Eu zic că în perioada respectivă, locul trei era mai mult decât onorabil. Am avut ocazia să joc împotriva unor baschetbaliști de mare valoare. L-aș enumera pe Alin Savu, selecționat în lotul Europei. Încă jucau și Puiu Albu, Radu Diaconescu. Ei se remarcau cu o personalitate puternică. Eu am prins acea perioadă când Universitatea reprezenta un simbol în adevăratul sens al cuvântului. Era o adevărată onoare să îmbraci tricoul echipei. Oriunde mergeam, toată lumea ne respecta, indiferent de rezultat. Se întâmpla să pierdem, însă lumea ne aprecia la fel ca în cazul unei victorii. Nu aș spune că am fost oameni speciali, ci doar am încercat să combinăm pregătirea sportivă cu cea academică. Noi, tinerii, am găsit permanent modele. Îi admiram pe Vizi Imre, pe Horia Demian. Dincolo de faptul că impresionau la sport, aveau meserii admirabile. 
 

Thumbnail

Cum aţi ajuns să îmbrăţişaţi cariera de psiholog?

A fost o întâmplare. Am primit de la o cunoștință o carte scrisă de americanul Dale Carnegie. Era o ediție din 1930 a Cheii Succesului. Acolo se vorbea despre cum îi poți ajuta pe oameni. Drept urmare, am urmat cariera aceasta. Vreau să spun că după ce am renunțat, la începutul anului 2000, bunul meu prieten, Gheorghe Roman, a insistat să predau psihologie la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport. Nu am fost tare convins, dar el insista. Eu colaboram deja cu Florin Bercean de la Lotul Olimpic de Judo. Regretatul Gheorghe Roman m-a convins și m-a ajutat să mă apropii din nou de sport. Este o bucurie și o mare plăcere să lucrez cu tinerii.

Care sunt provocările profesiei de psiholog?

În partea asta de psihologie a sportului, una dintre provocări este să îi conving pe sportivi că pregătirea psihologică poate fi extrem de importantă. Nu trebuie să o vadă nicidecum ca pe o stigmă socială. Când partea mentală poate fi antrenată, atunci și motivația devine mai mare. Pregătirea psihologică și antrenamentul duc la rezultat, iar mersul la psiholog nu reprezintă nimic rușinos. Nu este o dovadă de slăbiciune, din contră. Eu lucrez și cu pacienți cu anumite tulburări psihologice. Le spun întotdeauna că cine ajunge pe scaunul psihologului, demonstrează curaj. Oamenii își confruntă propriile temeri, neliniști și se hotărăsc să le rezolve.

Intraţi des în contact cu sportivi, din diferite ramuri. Cu ce probleme se confruntă? 

Nu vorbesc numai despre baschet. În domeniul sportului, în special la fotbal, nu există educație. Sportivii nu își fixează obiective, nu știu unde vor să ajungă și atunci își irosesc talentul. În alte țări, totul este diferit. În Franța, spre exemplu, acum 20 de ani, guvernul a luat ca primă măsură educarea sportivilor. S-a insistat ca sportivii să beneficieze de pregătire academică. La nivelul tinerilor din România, am observat că părinții își doresc mult prea mult de la copii. Vor să ajungă cineva în sport. Deliberat sau nu, ei pun presiune pe copii. Atunci sportivii sunt tratați ca niște mici profesioniști, obligaţi să câștige cu orice preț. Drept urmare, părinții uneori sabotează performanța sportivă. La sporturile costisitoare, cum ar fi tenisul, copiii conștientizează eforturile financiare ale părinților. Imediat reacționează și pun singuri presiune pe ei și clachează. 
 

Thumbnail

Din acest punct de vedere, ce sfat le-ați da părinților? 

Părinții fac ceea ce știu ei mai bine. Eu susţin ideea că sportul juvenil ar trebui să fie gratuit. Mă gândesc chiar ca sportivii să primească o recompensă materială pentru efortul depus, ca pe vremuri. Atunci, nici părinții nu ar mai pune așa presiune pe copii. 

Cum reacționează, în general, sportivii români la presiunea rezultatelor? 

Să ştiţi că suporterii pun o presiune mare pe sportivi. Sunt dezamăgiți ușor de rezultate. Dacă ne uităm la Simona Halep, vedem că apar fel și fel de comentarii. Mulți se pricep dintr-o dată la tenis și dau indicații. Asta dovedește că unii români nu au făcut niciodată sport. Nu știu cât este de greu să ajungi sus și să te menții sus. Este o presiune mare și poți claca.  

În final, ce gând transmiteţi clubului, în an de centenar?

M-aș bucura ca echipa de baschet să ia titlul și cea de fotbal să promoveze în prima ligă. De asemenea, m-aș bucura ca tot mai mulți clujeni să se apropie de club. Îndrept un gând şi spre sportivi şi sper ca ei să se formeze cât mai bine profesional și personal.
 

Comentarii