Mihai Sinevici este unul dintre cei mai importanți baschetbaliști din istoria clubului nostru. Coordonator de joc pur-sânge, Sinevici a ieșit campion al României alături de Universitatea Cluj-Napoca. În 1997 a renunțat la cariera de baschetbalist și a hotărât să se stabilească în Canada. A revenit în România în toamna anului trecut și a oferit chiar un interviu site-ului nostru. Material poate fi citit printr-un click AICI.

Totuși, cariera lui Mihai Sinevici nu ar fi existat fără sprijinul și lecțiile primite de la primul său antrenor, Imre Davidhazi. Acesta s-a stins din viață în luna februarie, iar Mihai a dorit să îi dedice un text, pe care îl publicăm astăzi, când antrenorul și-ar fi aniversat ziua de naștere.

În februarie, când am aflat vestea, am refuzat să accept ceea ce tocmai se întâmplase. Nu voiam să cred că e adevărat. Din această cauză, nu am fost în stare să comunic cu doamna Davidhazi, cu Hédi sau cu Sanyi, motiv pentru care le cer iertare.

Domn’ Profesor a fost pentru mine ca un al doilea tată. Am crescut și am progresat alături de dânsul de la vârsta de 9 și până la 18 ani, o perioadă crucială pentru orice adolescent.

Nu pot uita un moment de referință în viața mea, când a venit la noi acasă să vorbească cu mama, care a decis să nu mă mai lase la baschet, pentru tot felul de năzbâtii pe care le făceam la școală. Deși mama i-a închis ușa în nas, antrenorul meu nu s-a lăsat și a convins-o până la urmă să îmi mai dea o șansă, fiindcă dânsul a crezut enorm în mine.

Al doilea moment decisiv în cariera mea a fost la sfârșitul clasei a-12-a, când m-a sfătuit să merg la Dinamo, fiindcă știa ce fel de antrenori, jucători și oameni de calitate erau acolo. Datorită flerului său, datorită lui Novak și Popa și a minunaților mei colegi de echipă, am reușit să cuceresc Bucureștiul. Eram un junior care devenise campion național la seniori și titular în echipa mare a României.

Dragostea și pasiunea lui Nea’ Imi m-au influențat și în alegerea carierei profesionale. Părinții mei voiau să devin doctor, dar până la urmă am ales să merg la Cluj, la Facultatea de Educație Fizică și Sport. Acea perioadă a fost deosebită și am avut din nou privilegiul să joc alături de oameni superbi. Am jucat pentru cea mai bună echipă studențească, în fața unui public unic și spectaculos.

Datorită calităților pe care mi le-a șlefuit de-a lungul celor 9 ani, am reușit să am succes și printre străini, acolo unde nu prea umblă câinii cu covrigii în coadă. Dânsul m-a învățat că oricând voi cădea, de fiecare dată voi avea puterea să mă ridic și să continui și mai dârz. Iar momente din acestea au fost multiple în Canada.

La exact o săptămână de la dispariția prematură a domnului Davidhazy, am avut șansa, din nou, să joc finala diviziei școlare din Toronto. În septembrie am fost special la Arad să îmi revăd antrenorul și foștii colegi. Atunci i-am cerut domnului Davidhazy să ne facem o fotografie. N-am bănuit că va fi ultima. Acea poză am luat-o cu mine la finală și am pus-o pe bancă, lângă mine. De acolo, de sus, primul meu antrenor a ținut să mă ajute. Am câștigat acel meci și, paradoxal, a fost cel mai trist moment din cariera mea de antrenor.

Domn’ Profesor, vă mulțumesc pentru viața pe care mi-ați dăruit-o! Mă gândesc că ați ajuns în același loc unde se află și celălalt fost mare antrenor al meu, Ghiță Roman.

Astăzi ar fi fost ziua lui Emerich Davidhazy, cel care este simbolul baschetului arădean și care va trăi mereu în sufletul lui Victor Sinevici, Prică, Mânzat, Gavrilovits, Gulaci, Budurean și mulți alții care au avut onoarea să treacă pe sub bagheta să magică. 

P.S.

Aș dori să-i îmbrățișez pe toți cei care mi-au influența cariera și viața, cum ar fi Popa și Novak de la Dinamo, Liviu Călin din Germania, Morariu de la Cluj și Prică din Toronto, precum și pe toți colegii mei de echipă.