Timp de peste un deceniu, Mircea Barna a contribuit din plin la succesele Universității Cluj-Napoca. Marcator pur-sânge, fostul baschetbalist originar din Mediaș a cucerit trei medalii de bronz cu formația studenților între 1976 și 1980. A fost declarat cel mai bun coordonator de joc din campionat în anul 1977, devenind și coșgheterul României. Ca internațional, Barna a ieșit vicecampion balcanic la juniori și a primit titlul de cel mai bun jucător al Universiadei de la Sofia din 1973. În 1987 părăsit țara și a plecat în Germania, pentru un trai mai bun. Valorile și spiritul lui „U” sunt prezente și acum în viața sa. Drept dovadă, se implică în proiecte menite să sprijine tinerii prin educație și activități sportive.  

Am avut o copilărie foarte frumoasă, în sensul că locuiam undeva pe un deal și eram mulți băieți. Existau niște întreceri sportive extraordinare. Ne trezeam dimineața să ocupăm terenurile de fotbal. Vreo trei cartiere ne băteam să jucăm fotbal. Lângă mine stătea Horia Nicoară, tatăl lui Titus Nicoară. Împreună cu el și cu fratele meu mergeam la 7 dimineața și stăteam afară până seara târziu. Fugeam pe rând la masă, ca să nu lăsăm terenul liber. Urcam dealul de lângă noi zilnic doar ca pregătire. Iarna ne dădeam cu săniile, tot ca antrenament. Baschet nu prea jucam, însă tatăl lui Horică Nicoară a construit un panou în curtea lor. Atunci ne-am apucat amândoi să aruncăm. Uneori nu prindeam terenul de fotbal și ne consolam cu aruncările la coș.

Apoi, am avut norocul că s-a mutat în Mediaș un antrenor senzațional pe nume Șerban. A învățat la Institutul de Educație Fizică și Sport de la București și a scos vreo 20 de baschetbaliști de națională. Împlinisem 14 ani când l-am cunoscut. Jucam fotbal la Gaz Metan Mediaș și unul mi-a pus o talpă. Mi-a despicat efectiv puțin din picior. Purta cuie la crampoane și mi-a lăsat o urmă vizibilă inclusiv în ziua de azi. M-am dus acasă, mi-a fost frică să îi arăt mamei. Doctorii m-au cusut și m-au trimis la recuperare în sală. Acolo m-a văzut Octavian Șerban. M-a întrebat ce am pățit și mi-a spus că eu nu voi mai merge niciodată la fotbal. „Tu vei rămâne la baschet”, a zis el, hotărât. Și acum țin aminte cum se uita la mine.

Profesorul Șerban m-a impresionat prin pasiunea lui. La ora 13:00 ne aștepta să ieșim de la școală și ne ducea la antrenament de haltere. Seara ne chema din nou în sală. La 15 ani m-a băgat în echipa mare pe mine și pe Vasile Zdrenghea. Am debutat atunci în Divizia B, unde se băteau echipe tari, precum cele de la Mureș sau Târgoviște. Acesta a fost secretul, ne-a dat încredere și ne-a trimis pe teren. Așa a procedat Octavian Șerban cu toate generațiile. Îi lua de la 15 – 16 ani și îi ducea la seniori, introducând antrenamente de cel puțin patru ore pe zi. În plus, jucam într-o sală mică și am învățat să ne orientăm mai ușor. La fel au pățit și marii fotbaliști. Chiar citeam că Mesut Özil a început fotbalul într-o curte de patru pe patru.

Nu terminasem junioratul la Mediaș, dar cei de la Universitatea voiau să mă selecționeze. Cumva mă racolau. În 1969, clubul a împlinit 50 de ani și m-au invitat să iau pulsul echipei. Ei, întâmplarea face că „U” o înfrunta pe Steaua în campionat. La pauză, Steaua conducea cu 20 de puncte. Toată lumea se întristase, că ne bat ei în momentul aniversar. După aceea, ne-am revenit incredibil. Meti Rührig a izbutit câteva intercepții, Horia Demian i-a dominat sub panou și a dat un coș victorios în ultimele trei secunde. Stând lângă bancă, m-au luat suporterii pe sus de bucurie. Nici nu jucasem, însă ei mă pupau și mă luau în brațe. Pe Horia l-au dus până afară pe brațe.

În primă instanță, nu am debutat la Universitatea. Mă antrenam cu ei, dar plănuiam să dau la Politehnică. Jucasem cu Politehnica, o bătusem la Mediaș în Cupă, și am mers pe strada Barițiu să mă înscriu. M-a întâmpinat doamna secretară Coca. Văd că se uită la mine și zice: „Tu ești Mircea Barna?”. Am spus că da, și m-a rugat să o aștept, să sune pe cineva. Din fața biroului, o auzeam cum spunea în șoaptă că „o venit să se înscrie”. De îndată a coborât domnul Mugioiu, șef de secție, care mi-a zis: „Mirciulică, dragă, dacă nu vrei să joci la noi, nu o să intri la Politehnică”. Așa că am acceptat să joc la Politehnica și cred că am procedat bine. Mi-au propus un post de asistent și am creat un grup tare frumos. I-am bătut și pe cei de la Universitatea, aproape că îi depășeam în clasament. În cele din urmă, ne-am unificat cu „U” și am trecut la noua echipă mai mulți.

Spiritul formidabil de la „U” nu poate fi comparat. În orice deplasare ne comportam ca frații. Ne înțelegeam extraordinar și cu fotbaliștii sau cu rugbyștii. De două sau de trei ori pe an ne întâlneam toți sportivii de la Universitatea, la evenimente special organizate. Efectiv eram prieteni. Ne intersectam tot timpul la Sala Sporturilor. Se încheia meciul nostru și rămâneam să îi susținem și pe restul. Antrenorii se bucurau de continuitate. De aceea nu pleca nimeni, atmosfera unică îi determina să rămână.

În 1977 m-au chemat Steaua și Dinamo. Meti stătea pe Horea, însă își oferise casa liberă. Urma să mă duc eu în locul lui. La primărie îmi comunică faptul că tovarășul Vodă, de la nu știu ce județeană de partid, va sta acolo. Locuiam într-un apartament cu două camere în Mănăștur, cu Neluță Bânda, voleibalistul, și voiam neapărat să mă mut. Peste ceva timp, aflu că îndrumătorul meu de diplomă, profesorul Coman, își dă apartamentul de pe Sindicatelor. Încerc să obțin o locuință și cei de la primărie îmi comunică din nou că nu mi-o pot da. Fusese adjudecată de un barosan de la Securitate. M-am enervat și am apelat la rectorul Ioan Vlad, un mare pasionat de baschet. L-am amenințat că plec la București dacă nu primesc o locuință. Rectorul își ia paltonul, intră peste primar și rezolvă problema. Au venit represaliile, dar m-am descurcat.

Meci de meci, ofeream un joc rapid. Horia Demian recupera, îi lasa lui Meti, iar eu alergam. Fugeam ca la sprint și primeam pase la milimetru de la Meti. Formidabil cum se potrivea totul. Așa îi băteam pe mulți și asta le plăcea spectatorilor. Nu gândeam o tactică anume. Mă plângeam și îi reproșam lui Meti că nu mai vreau să fug. El îmi răspundea: „hai, că mai poți cinci minute”.

M-am lăsat de baschet la 35 de ani și am plecat în Germania, la Meti. El antrena o echipă de lângă Nürnberg și îl însoțeam. Nu primisem dreptul de muncă. Nici măcar orașul nu aveam voie să îl părăsesc. Dacă vedeam o mașină de poliție, înghețam. Te prindeau pe stradă și te trimiteau în România. Până la urmă, cu tot riscul, am mers să joc acolo. Ei încingeau o miuță și am intrat și eu în horă. Toți s-au oprit și nu le venea să creadă, se întrebau de unde am apărut. Le-am povestit că am fost în echipa națională a României, că vreau să joc puțin baschet. În retur m-au și legitimat și am obținut victorii, scăpând de retrogradare. Am și apărut într-un ziar, în care scria cât de bun am fost în ultima partidă, din weekend. Luni primesc telefon de la primărie, să mă prezint de urgență. Direct m-au luat tare, spunându-mi că nu am drept de lucru. Eu le-am explicat că nu lucrez, că joc doar baschet. Văzând că se complică situația, l-am sunat pe patron, iar el a ajuns în câteva minute la primărie. S-a procedat ca în România și mi-au dat dreptul de lucru. Ulterior m-au pus antrenor, am câștigat o groază de bani și le-am propus un proiect să promovăm în Bundesliga. Am insistat pe o condiție, și anume să aduc numai baschetbaliștii mei, majoritatea de la Cluj. Așa au venit Marcel Țenter și Tudor Dumitrescu în Germania.

Încet, m-am îndepărtat de baschet. Fetele mele practicau tenisul la nivel profesionist și călătoream cu ele. Totuși, cariera de sportiv mi-a demonstrat ce înseamnă prietenia. Pe Meti Rührig nu l-aș numi prieten. El îmi este ca un frate. De 50 de ani suntem ca frații. Am câștigat un frate prin baschet. Cu foștii colegi păstrez în continuare legătura. Ne-am întâlnit acum trei ani la Constanța cu cei de la Dinamo și Steaua. În aceste zile a venit să mă viziteze la Valea Drăganului prietenul meu Titus Tarău, de la Steaua. În tinerețe ne ciondăneam pe teren, acum suntem prieteni foarte buni.

Dacă stau să mă gândesc la ce are special Universitatea, primul cuvând din minte ar fi optimismul. Indiferent prin ce greutăți am trecut, întotdeauna am rămas încrezători. Elanul nostru studențesc nu trecea neobservat. Tocmai de aceea am lansat un proiect intitulat „Împreună pentru România Modernă”. Vrem să educăm tineretul prin intermediul sportului, dar și printr-un sistem de management elvețian. Îi învățăm cum să se dezvolte, cum să aibă ambiții și cum să își planifice cariera. Ne propunem să ducem toți copiii la sport, să îi scoatem din râncezeala asta. E o chestie de responsabilitate socială și prin acest proiect păstrez ce am învățat eu de la Universitatea: Spiritul de optimism, colegialitatea și corectitudinea.

Informațiile prezentate în acest text sunt preluate din cartea „SuperCampionii Clujului”, de Ovidiu Blag. Fotografiile au fost realizate de Manases Sandor.