O relatare telefonică, publicată într-un ziar de acum aproape 60 de ani, sună în felul următor: „Așteptată cu mult interes, demonstrația baschetbaliștilor profesioniști din S.U.A. a adunat în potcoava stadionului «23 August» din localitate peste 10.000 de spectatori, care au urmărit cu viu interes excelenta evoluție a oaspeților”. Articolul se referea la o partidă de baschet ce a rămas în istorie. O istorie pe care puțin o cunosc, însă. Într-o zi de mai, în urmă cu 57 de ani, o selecționată a Clujului înfrunta cei mai importanți reprezentanți ai sportului cu mingea la coș de la vremea respectivă. Să începem prezentarea lor, prin amintirea primului nume: Bob Cousy. Conducătorul de joc al lui Boston Celtics a bifat două decenii în NBA și a pus mâna pe șase inele de campion, între 1950 și 1970. O dată a primit distincția de MVP al sezonului și a contabilizat 13 prezențe la All Star Game. Membru de seamă în Basketball Hall Of Fame, la fel ca Oscar Robertson. Poreclit „The Big O”, fundașul a fost un deschizător de drumuri printre sportivii afro-americani. A cucerit un titlu NBA în 1971 și a fost primul jucător ce a încheiat un sezon în cifre de triple-double, cu statistici uluitoare: 30.8 puncte, 12.5 recuperări și 11.4 pase decisive. În avionul lor către România s-au mai aflat Tom Heinsohn sau marele Bill Russell, de 11 ori campion NBA cu „verzii” din Massachusetts. Un record absolut. Pivotul nu a intrat la angajament pe vechiul Ion Moina, dar colegii săi au încântat audiența. Americanii și-au respectat blazonul și i-au învins pe români fără emoții, cu 117 la 75. Din echipa noastră, avea să impresioneze clujeanul Vizi Imre, legitimat la „U”.

Thumbnail

„M-am născut în 1936 la Leghia și ne-am mutat mai târziu la Cluj, cu familia. Am avut foarte mult noroc. La fel a fost și în ceea ce privește baschetul. Am copilărit lângă parc, acolo unde sunt casele Bisericii Romano-Catolice. În mijlocul lor exista un fel de grădină, preferată de noi ca loc de joacă. Era o grădină bogată, frumoasă, iar băieții mai mari au construit niște panouri și mai târziu un teren. Am învățat repede să arunc și să joc baschet. Un an am făcut fotbal, la CFR, prin 1952. Prietenii mei jucau baschet la Metalul Roșu și m-au chemat și pe mine. Între timp, am intrat la facultate, la matematică-fizică, la Babeș-Bolyai. Am participat la multe competiții, pentru că așa trebuia. Se organizau turnee, denumite 8 martie, 16 februarie sau 30 decembrie. În 1955, a fost adusă la Cluj echipa Constructorul Sibiu, cu niște baschetbaliști extraordinar de buni. La ei se remarca, în principal, Mihai Albu. Am disputat o cupă cu ei, pe terenul Liceului Reformat din Cluj. Am bătut pe toată lumea, inclusiv pe sibienii de la Constructorul, care erau divizionari. Am bătut și echipa UMF-ului, aflată tot în prima ligă. În meciul cu Constructorul, țin minte că am dat 33 de puncte și nu era pe vremea aceea linia de trei puncte. N-am prins deloc linia de trei puncte, vă spun sigur.

Thumbnail

A doua zi după meci, a venit un domn de la Constructorul să mă caute și să mă întrebe dacă nu vreau să merg la ei. Se întâmpla în 1956. Am prins un retur la ei, însă între timp s-au hotărât să alcătuiască o echipă studențească la UMF. Domnul Sárosi Elemér era antrenor și ne avea ca jucători pe mine și pe Mihai Albu. Majoritatea studiau medicina și nu prea aveam pivot. Cel mai înalt era Radu Adrian, înzestrat cu niște calități unice. Ne numeam Știința-UMF Cluj și am pus bazele viitoarei echipe «U». Am luat un loc doi în campionat, după o luptă în finală cu Steaua, logic. Ne antrenam de patru ori pe săptâmână, în timp ce Steaua făcea câte 10 antrenamente. Erau mai profesioniști și își puteau lua orice jucător. Vedeau câte unul bun, mergeau «noaptea» și îl luau, ori la Steaua, ori la Dinamo.

Thumbnail

Chiar și așa, se juca numai din plăcere. Nu am fost niciodată plătit pentru baschet. Doar când am ajuns la națională am primit o așa-zisă supraalimentație. Existau bani alocați, pe care îi puteam cheltui la mâncare. Țin minte că, în 1958, am intrat în atenția selecționerului și un an mai târziu am fost selecționat la Campionatul European de la Istanbul. În timpul turneului, ne-am lovit și de puțin ghinion, deoarece în grupă am bătut Ungaria, însă în fazele următoare am pierdut trei meciuri la un punct și unul după prelungiri. Astfel, am luat locul opt.

Thumbnail

Îmi plăcea să merg la lot, mă încânta. Cei mai în vârstă conduceau vestiarul și jucau des cărți. La fel s-a întâmplat și când am ajuns în cantonament, la Predeal. I-am găsit pe toți în jurul mesei. Unul s-a ridicat și mi-a spus «hai, copile, intră și tu la masa de joc». Nu mă pricepeam la cărți. La final, în momentul în care s-a făcut punctajul, și-au dat seama că am câștigat 97 de lei. Dacă aș fi pierdut, eu aveam de pus doar 10 lei. Ca norocul, am câștigat! Și la masă se aflau Andrei Nedeff, Andrei Folbert, Alexandru Fodor sau Mimi Niculescu. Nume grele, ce au dominat jocul de baschet!  

Thumbnail

Dacă stau să mă gândesc, un lucru foarte interesant s-a întâmplat prin 60’. Grupuri de artiști, muzicieni și sportivi străini au venit să ofere demonstrații publicului. Făceau un fel de voluntariat și își alegeau țările care nu se aflau în relații prea bune cu Uniunea Sovietică. Au mers în Polonia, Iugoslavia și apoi ne-au vizitat pe noi. Echipa noastră, de la Universitatea, se regăsea în top. Drept urmare, ne-au căutat un adversar pe măsură și am ajuns să înfruntăm o selecționată a baschetbaliștilor profesioniști din Statele Unite. Până la urmă, pe teren am fost cinci jucători de la Cluj, restul fiind de la echipele bucureștene. În schimb, americanii au contat pe Bob Cousy, Oscar Robertson și Tom Heinsohn. Pivotul Bill Russell era la rândul său în echipă, dar nu a jucat din cauza unei accidentări. A văzut meciul de pe bancă, cu bandaj pe mână. Și noi am avut un absent important, pe Horia Demian, care a putut evolua numai în partida de la București. La Cluj, confruntarea a avut loc pe vechiul stadion, plin ochi. Era o diferență enormă de valoare între noi și ei. Nu mai văzusem așa ceva. Nici nu îi cunoșteam, deși circulau, pe ascuns, unele filme cu ei. Pe toată lumea au bătut rău, la 60 de puncte diferență. Mânuiau mingea extraordinar, aveau viteză și forță. Mă bucur că am înscris 24 de puncte. Nimeni nu a înscris atâtea puncte împotriva lor. Înainte de joc, au fost desemnați doi căpitani. De la echipa noastră, eu am fost căpitan și le-a plăcut de mine, m-au evidențiat. Tom Heinsohn a ținut să mă laude și mi-a dat cadou o caricatură, însoțită de autografele fiecăruia. Încă păstrez autografele, în cutia mea cu amintiri. 

Thumbnail

Mi-am legat cariera de Universitatea și era o sărbătoare atunci când jucam. Cel puțin, așa îmi spuneau prietenii. Iar noi ne împrieteneam repede cu cei din tribune. Acum câțiva ani, mă aflam la un magazin și a venit la mine un domn de vreo 70 de ani. S-a prezentat și mi-a spus că ținea cu Universitatea în tinerețe. A chemat-o imediat pe nepoata lui și i-a spus cine sunt. Pe mine, aceste lucruri mă bucură și îmi demonstrează spiritul Universității. Jucam spectaculos, elegant. Eram sportivi în adevăratul sens al cuvântului. Nu se juca baschetul acesta de forță, din moment ce se baza mai mult pe tehnică individuală. Stabileam unele scheme, care îl găseau întotdeauna sub coș pe Horia Demian. În 17 ani cât am jucat eu la Universitatea, nu știu să ne fi certat vreodată. Călătoream câte 12 ore cu trenul și ne distram pe drum. Jucam cărți, ziceam glume. Eram serioși cu toții și ne legau meseriile din viața de zi cu zi. Așa am putut să ne descurcăm și după ce am renunțat la baschet.

Thumbnail

M-am lăsat de baschet în 1975, deodată cu Horia Demian. El a revenit ulterior pe teren, că așa a fost situația. Am intrat în învățământ, devenind director la școala Apáczai Csere János. Pe urmă, în 1980, m-am mutat la liceul Báthory István și m-am ocupat de fundații menite să sprijine educația, tinerii. Un moment greu, plin de tristețe, a fost la moartea lui Horia. E adevărat că fuma extraordinar de mult. Lucra în domeniul cercetării și era un băiat tare deștept. La ultimele vizite, ne-a transmis să îl ținem minte așa cum era el pe vremuri. Viața a mers însă mai departe, pentru fiecare dintre noi. Fiul meu, Sándor, predă la Facultatea de Educație Fizică și Sport. Are doi copii, care ne bucură în fiecare zi. Urmăresc și acum baschetul, am jucat până nu demult într-o echipă de oldboys, în fiecare sâmbătă dimineața. Îmi plac meciurile, dar aș fi încântat să văd mai mulți tineri, în loc de străini. Totuși, când vine vorba de «U», sper ca spiritul de prietenie și respect pe care îl aveam noi, să dăinuie mulți ani de acum încolo!”

Thumbnail

FOTO: Manases Sandor

Comentarii