Vara lui 2018 a adus numeroase schimbări de lot la U-Banca Transilvania. Ratarea titlului a înrăit, în sensul bun al cuvântului, conducerea și staff-ul tehnic, care s-au pus pe treabă și au început să caute baschetbaliști. Din start, s-a dorit aducerea unor jucători cu spirit de învingători, capabili să pună mâna pe trofee. Săptămânile au trecut pe nesimțite, fanii de abia așteptau să afle nume. Pe 10 iulie se anunța, însă, primul transfer. Vlad Moldoveanu revenea pe malul Someșului. „Să îi mulțumiți soției. Ea și-a dorit să ne întoarcem”, spunea, atunci, sportivul cu prezențe în Euroligă. De altfel, singurul român ce a prins pe teren Euroliga modernă. Ulterior, 13 iulie nu a reprezentat o zi cu ghinion în rândul suporterilor noștri. Din contră. În New Orleans, Kyndall Dykes căuta bilete de avion cu destinația Cluj-Napoca. Americanul câștigase două titluri, iar acum tânjește să pună mâna pe al treilea. Cu un an înainte, izbutise eventul alături de Vlad. Chimia dintre ei nu putea să fie mai puternică. Până în august, nucleul lui Mihai Silvășan era definitivat și s-a pornit la drum într-un sezon infernal. Cu atâtea guri de foc în atac, Moldoveanu a acceptat un alt rol în sistemul ofensiv. Din păcate, problemele fizice nu i-au permis să își ducă întotdeauna la bun sfârșit sarcinile în partide. A absentat câteva meciuri, inclusiv la națională. În decembrie, lucrurile păreau să intre pe făgașul normal. Doar că o dimineață de miercuri, cu puțin timp înainte de Crăciun, avea să își lase amprenta asupra carierei lui Vlad.

Thumbnail

Vlad, suporterii vorbesc adesea despre tine. Ce mai faci?

Bine, îmi revin. Nu am voie să fac foarte multe. Mai glumesc și mai râd cu prietenii, că am o viață de pensionar. E ca și cum aș avea 75 de ani și trebuie să duc un anumit stil de viață. E plictisitor. Ies cu copiii în parc dimineața și cam atât. La ora prânzului sunt în casă, la odihnă. Regimul este foarte strict.

În ce constă regimul?

Depinde. Fără multe condimente, fără cafea, fără alcool, zahăr, dulciuri. Este destul de strict, dar m-am obișnuit. Ideea e că mâncam oricum sănătos și asta m-a și ajutat. Nu prea mâncam prăjeli înainte, deci am scăpat. Nu am poftă de prăjeli.

Cum au trecut ultimele luni?

Greu... și trec greu în continuare. Până când revin pe parchet, trec tot mai greu. Sincer, este mai greu decât la orice altă accidentare. O boală de genul acesta te blochează efectiv. Nu se compară cu momentul când am avut problemele la genunchi. M-am operat, știam ce urmează. Știam că urmează recuperarea, aveam o țintă clară. Știam și ce trebuie să simt. Aici e puțin diferit, îmi este greu să spun. Merg la analize săptămânal sau o dată la două săptămâni, depinde cum mă simt. În fiecare săptămână, eu sper ca analizele să iasă bine, însă nu pot să știu exact cum va fi. Totul depinde de corpul meu, de cât de repede poate să treacă peste chestia asta. La o accidentare fizică, pașii sunt mai ușor de urmat. Aici mi s-a spus să țin regim, să mă odihnesc și să exclud stresul. Ok, bine, încerc, dar e o gamă destul de largă.

În Turcia ai avut problemele la genunchi, te deranja și umărul. Te-ai recuperat, însă în decembrie ai fost diagnosticat cu hepatită virală de tip A...

Cu umărul a fost la Cluj, în decembrie 2017, când am lipsit toată luna. În Turcia, m-am accidentat destul de devreme. Am tot încercat să o dreg din mers. Mai vorbeam cu doctorul Răzvan Melinte, vorbeam și cu un doctor din Belgia. Am încercat fel și fel de terapii. Jucam, apoi nu mă antrenam. Din nou jucam, tot așa a fost, cu genunchiul umflat. Am avut o problemă la cartilaj, suferită în meciul cu Mons. Atunci mi s-a rupt o bucățică de cartilaj, semăna cu durerea unei tendinite. Am încercat tot ce se putea și am decis să mă operez. A fost greu, la 30 de ani nu te recuperezi ca la 19 ani. Îmi revenisem, nu prea mai aveam dureri. Vorbisem cu Silvă, îi spuneam că sunt aproape de 100%. Ulterior a venit fractura de stres, care a fost pur și simplu de la suprasolicitare. Am lipsit puțin în august și septembrie. Când mă pregăteam să revin, vine soția și îmi spune că am ochii galbeni. Am mers la Adi Resteman, a văzut și el. Mi-a zis că e nasol și m-am internat.

Ce știai atunci despre hepatita de tip A, despre tratament?

Mai nimic, sincer. Știam că e o boală a ficatului, că este o boală destul de pretențioasă. Eu m-am speriat la început. Am fost diagnosticat cu hepatita de tip A, noroc că nu a fost alta. Atunci nu s-ar mai fi discutat despre cariera mea. Dacă mă uit la partea pozitivă a lucrurilor, am fost norocos. Nici nu am avut timp să mă gândesc. Era miercuri seara, iar joi m-au luat pe sus, să mă internez. Mi-a adus Krysta (nr.soția lui) ghiozdanul și cele necesare. După aceea, au venit Adi Resteman și Csabi la mine la spital, mi-au adus apă și așa mai departe. Nu eram pregătit. Eu mă pregăteam de Crăciun.

Thumbnail

Când ai simțit că traversezi cel mai dificil moment?

Cel mai greu a fost de Crăciun. Dimineața, de Crăciun, îmi era dificil să îmi văd familia numai pe facetime. Nu puteam să ies, nu puteam să fac nimic. Ulterior, partea psihică a fost cea mai grea, deoarece îmi doresc să revin. Din punctul acesta de vedere, am și zis că e ultimul lucru pe care trebuie să mi-l demonstrez mie. Dacă trebuie să îmi mai demonstrez mie ceva ca jucător, ca om, atunci trebuie să trec peste chestia asta. Poate că e un model și pentru copii. Adică le poți arăta că orice ar fi, poți să treci peste. Iei partea pozitivă și mergi mai departe. Îmi doresc să revin la același nivel ca înainte. Asta este clar. Nu vreau doar să revin pe teren și atât.

Te-ai gândit la anumite motive pentru care tocmai tu ai ajuns să treci prin astfel de ghinioane?

Nu m-am gândit neapărat de ce. A fost frustrant doar când m-am gândit cât am investit în pregătirea mea. Cât am investit vara, ce sacrificii am făcut. Și sacrificiile pe care le faci, nu îți aduc neapărat succesul. Mă simt împăcat doar că am făcut tot ce ținea de mine să fiu sănătos, să evit accidentările. Că ele au venit, mi-am dat seama că eu nu puteam să controlez nimic. Nu aveam de unde să știu. În spital, abia, mi-au zis că a fost epidemie aici, în august și septembrie. Eu nu am știut. Nimeni nu a știut.

După tot ce s-a întâmplat, ai o altă perspectivă asupra carierei tale?

Psihic se duce bătălia cea grea. Acolo e cea mai mare problemă. Cu siguranță am învățat să nu mă mai gândesc atât de mult la viitor. Acum, de exemplu, mă gândesc doar la cum să revin cât mai repede pe teren. Uite, nu aveam voie să mă uit la meciurile băieților. Am venit la meciul cu Sibiul și mi-au crescut transaminazele. Am stat doar la meciul cu Sibiul, însă nu puteam să fac nimic. E aiurea să vin la meci la echipa mea și să nu am voie să mă manifest, să mă implic. Nici măcar spectator nu mă pot numi, pentru că spectatorii se mai mișcă, mai strigă. Când stau acasă, trăiesc la fel meciul. Dau refresh tot timpul la scor. Mă enervez, încerc să nu ajung prea mult în fața televizorului. La final reușesc să vorbesc cu Silvă, să îmi spună cum a mers jocul.   

Știi foarte bine că, în Statele Unite, sportivii vorbesc public despre depresiile și problemele lor. Drept dovadă, Kevin Love susține diverse conferințe pe tema anxietății. Cum crezi că resimt sportivii români problema depresiei?

Sincer, nu știu. Îmi e dificil să vorbesc despre alții. Diferă mentalitatea de la sportiv la sportiv. Contează și câte cărți au citit fiecare. Eu asta am făcut, am citit foarte multe cărți, în special de psihologie. Am și un preparator psihologic să îi spun așa, dar nu pot să spun că am fost ferit de chestia asta. Știu și am realizat de multe ori problema depresiei. Eram adesea foarte nervos, irascibil. Aveam chef să fac diverse activități, dar nu eram întotdeauna prezent. La fel a fost și după accidentarea la genunchi. Era o perioadă dificilă și am dus bătăliile mele. Probabil că, încă, le am de dus. Cu cât te calmezi, cu cât citești mai mult, atunci îți dai seama că unele lucruri se întâmplă pur și simplu. Oricât te pregătești, oricât material psihologic ai folosi, tot îți vin unele bătălii de dus. Trebuie doar să înveți să le lași să îți intre pe o ureche și să îți iasă pe alta.

Thumbnail

Sunt ajutați sportivii români să își ducă bătăliile pe care le aminteai?

Trebuie ca ei să fie deschiși, în primul rând. Trebuie să recunoască faptul că au nevoie. Acela e primul pas. E la fel ca la fumători, la alcoolici. Singur e foarte greu să te lupți. M-aș bucura să fie mai mulți jucători care să apeleze la un psiholog sportiv. Înveți multe. Și eu am învățat multe și nu cred că aș fi ajuns în Euroligă fără un psiholog sportiv. Îmi aduc aminte că anul acela îl începusem pe bancă în Estonia, la Kalev Cramo. Eram tare dezamăgit. Am început să lucrez cu psihologul și am ajuns MVP-ul campionatului și un jucător important în Liga VTB. Când nu jucam, au intrat imediat gândurile negre și mi-am dat seama că am nevoie de ajutor. Am vorbit cu agentul, iar el mi-a recomandat pe cineva. Trebuie să faci unele sacrificii financiare, deoarece nu e tare ieftin. Un psiholog sportiv bun... costă. Am ales un specialist american și a meritat. Încă mă ajută, lucrăm de cinci ani împreună. Nu vorbim des, dar oricând am nevoie, el îmi sare în ajutor. În plus, în situația mea actuală, foarte mult m-a ajutat clubul. Cei de la U-Banca Transilvania au extrem de multă răbdare cu mine și nu mă presează cu nimic. Țin să le mulțumesc!

Chiar dacă nu ai revenit încă pe teren, simți că ți-ai câștigat bătălia?

Da, pentru că nu mai ține de mine acum. Acum totul depinde de corpul meu. Eu pot doar să îi dau corpului meu cele mai bune condiții să își revină. Asta nu înseamnă că își revine mai repede, nu e un succes garantat. Nu e matematică. Am fost la meciul cu Sibiul, apoi mi-au crescut din nou transaminazele. În sfertul patru, am stat numai pe scaun. E ciudat să trăiești fără stres. Mi-a spus și medicul să nu mă consum deloc. Nici la Manchester United, echipa mea preferată de fotbal, încerc să nu mă uit, să nu mă consum. Cel mai cumplit este faptul că nu îmi pot ajuta echipa de club. Mă simt prost, însă este o bătălie psihică pe care trebuie să o câștig. Doar așa pot să revin mai puternic, la nivelul pe care mi-l doresc. Am trecut de faza când eram tânăr și îmi păsa de ce spun alții, ce vor alții de la mine. Acum mă aflu la un nivel în care, din punct de vedere sportiv, cea mai importantă persoană sunt eu. Să fiu eu împăcat cu ce fac pe teren și să știu că dau tot ce am mai bun.

Thumbnail

Cum ar fi arătat actualul sezon cu tine pe teren, în special că vom organiza săptămâna viitoare Final Four-ul și All Star Game-ul?

Suntem în an centenar pentru club și de asta îmi pare foarte rău. Mi se pare că tot Clujul vibrează pentru „U”. Îmi pare rău că nu pot să fiu pe teren și mă doare că nu știu dacă o să pot să vin la sală. Este o situație grea, îmi doresc pentru băieți și pentru toată suflarea Universității ca evenimentul să fie un succes. Este o investiție majoră, se vrea performanță și la echipă. Eu cred în ei foarte mult. Este o echipă foarte bună, cu sau fără mine. Într-adevăr cred că puteam să îi ajut. Acum s-au obișnuit cu ideea că, probabil, nu îi voi ajuta în actualul campionat. Silvă nu a prea avut de ales, s-a confruntat cu problemele mele și cu ale lui Marinov. Rar pățești așa ceva. După aceea și Rašić s-a accidentat, apoi Tony și Jason au avut probleme medicale. Nu prea pățești atâtea ghinioane într-un sezon. Până acum, Silvă a gestionat perfect situația. Nu aș fi vrut să fiu în pielea lui.

Ce părere ai despre partidele din Final Four?

Vor fi meciuri grele, se poate întâmpla orice. Când e o serie de meciuri, e altceva. Va fi de foc semifinala noastră, dar și cealaltă va fi interesantă. Aș fi vrut să fiu în sală, să îi ajut. Nu știu dacă o să mai prind Final Four la Cluj. Eu nu credeam nici în superstiția asta, referitoare la gazdele care nu câștigă Final Four-ul. Ar trebui să fie un avantaj pentru echipa gazdă. La noi a fost mereu un avantaj să jucăm acasă. Țin minte și meciul decisiv de acum doi ani cu Oradea, în Play-Off. Cred că am fi putut juca trei zile, că tot nu ne băteau. În Sala Sporturilor Horia Demian e o atmosferă aparte.

Ce mesaj le transmiți fanilor noștri?

Să fie alături de băieți, asta este cel mai important. Urmează Cupa, este foarte important ca sala să fie plină. Publicul clujean te împinge efectiv de la spate. În Play-Off, îi îndemn să aibă răbdare. Vor fi urcușuri și coborâșuri. Așa se întâmplă într-o serie. Sper ca ei să îi împingă de la spate, așa cum fac întotdeauna. Publicul de aici cunoaște baschet și înțelege sportul. Îmi doresc să intru cât mai repede pe teren. Poate va fi în Play-Off, nu știu. Dar le promit că mă străduiesc!

Comentarii