„Am ales un crez
Am ales Ultras
Să dau tot ce am 
Pentru echipa mea
Să pot în viitor
Să-i spun fiului meu
Că eu țineam cu <<U>>
Și atunci când era greu.”

Universitatea Cluj-Napoca e genul de club care seamănă cu cele din Anglia, Germania sau Franța, unde, înaintea unui meci, vezi copii duși de mână spre stadion de tații sau de bunicii lor. Poartă cu toții fulare alb-negre și se citește entuziasmul pe chipul fiecăruia. Dacă o iei la pas prin oraș, într-o sâmbătă dimineața, îi remarci pe fani pe străzile din Mărăști, Mănăștur și Grigorescu. Vin din orice direcție și au o destinație comună: stadionul sau polivalenta. Se spune că te naști cu spiritul lui „U”, iar apoi, cu trecerea anilor, înveți să îl prețuiești și să îl cultivi. Sergiu Popa, antrenor la Academia U-BT, nu reține exact când a asistat la prima reprezentație a șepcilor roșii, dar mărturisește cu mândrie că provine dintr-o familie de „U”-iști. 

„Ai mei nu au făcut sport deloc. Doar tata a jucat fotbal în tinerețe. Bunicul meu, Dumnezeu să îl ierte, iubea mult sportul. Pe vremea lui Ceaușescu deținea și o funcție, era director la Metalo-Chimice și sprijinea sportul clujean cât de mult putea. Era nelipsit de la meciurile din Horia Demian și de pe vechiul Ion Moina. Tata a preluat de la el microbul. A dus-o întâi pe mama la sală, fără ca ea să aibă vreo tangență cu sportul. Tata a convins-o să țină cu Universitatea. Eu m-am născut înainte de Revoluție. Știu că în anii ’90 nu existau multe alternative de distracție. Noi veneam la sală. Bunicul avea locul lui, stătea în sectorul din spatele mesei oficiale. Tata alegea alt loc, în vreme ce eu stăteam mai jos, lângă balustradă, pe scări. Voiam să fiu aproape de jucători. Țin minte partidele cu Ghiță Mureșan și acea scandare „Ghiță, profesorul”. Îmi aduc aminte perfect și ultimele finale la baschet, cu Steaua și Dinamo. Nu pot uita nici de echipa de volei „U”-Ardaf. La fiecare sport de echipă ne descurcam bine”, povestește Popa.

Începutul școlii a însemnat și momentul ca Sergiu să încerce un sport. Filmele cu Jean Claude Van Damme și Jackie Chan nu l-au fascinat suficient de tare să devină pasionat de karate. Din contră, toamna nu îi plăcea să stea desculț pe jos, așa că a așteptat căldura vacanței de vară. Atunci a pășit în sala lui Voicu Moldovan, un nume colosal în baschetul clujean. Între sportul cu mingea la coș și puștiul scund, de 8 ani, a fost dragoste la prima vedere. Tot la acea vreme, Horea Rotaru, legendă a Universității, își înființa propria școală de baschet. Astfel, la Pro Baschet s-au format cei mai importanți baschetbaliști clujeni născuți în perioada 1987-1990. Mulți dintre ei au devenit componenți de bază la grupările din Liga Națională. 

„Jucam baschet zilnic. În weekend o țineam tot cu sportul, văzând meciuri. Mai era și școala, bineînțeles, obligatorie (râde). Trebuia să fiu decent și la școală. Dacă nu scoteam note ok, mi se tăia baschetul și nu îmi doream asta. Îi admiram pe toți jucătorii de la Universitatea. Conducătorul meu preferat de joc a fost Marcel Țenter. Îmi plăcea și Mircea Cristescu, era deosebit de spectaculos, la fel ca Tibi Sebestyén”.

Împreună cu tatăl și bunicul, Sergiu nu rata nicio încleștare a Universității. Sâmbăta participau cu toții la tradiționalele cuplaje din Sala Sporturilor, unde formațiile de baschet, handbal și volei intrau pe rând pe parchet. Sergiu mărturisește, cu zâmbetul pe buze, că s-a întâmplat să întârzie la masa organizată de ziua bunicii, din cauza unui meci care s-a prelungit. Din fericire, doamna Popa înțelegea pasiunea arzătoare a celor doi bărbați și jumătate din familie. 

„Legat de bunicul, vreau să povestesc o întâmplare foarte dragă, despre primul meu fular. Nu erau foarte multe fulare în anii ’90. Le vedeam în galerie și îmi doream și eu fularul original. Bunica îmi croșetase unul din lână, dar voiam unul adevărat. Eram la bunici și nu mergea televizorul. Canalele se vedeau cu purici. Bunicul s-a supărat, nu știa ce să îi facă. Curajos, i-am spus așa: <<Bunicule, dacă îți repar televizorul, îmi iei un fular cu Universitatea?>>. Și a zis da. Aveam șapte ani, nu știam cum să repar televizorul. Am început să mișc mufa din spate și am sprijinit-o de o scrumieră. Printr-o minune, televizorul și-a revenit. De sărbători, bunicul mi-a adus un fular cu Universitatea. Am fost extraordinar de bucuros. Am fularul și acum, țin la el enorm. Mai mulți prieteni din galerie mi-au făcut oferte să îl vând, dar nu are preț. Uneori îl port și la meciuri cu mândrie”.

Ca junior, Popa a cucerit un titlu de campion în 2006, în fața ambițioșilor rivali orădeni, conduși de Titus Nicoară. „Am fost genul de jucător care a dat totul la antrenamente. Am tras tare, conștient fiind că nu sunt cel mai talentat. Nu m-a ajutat nici înălțimea foarte mult. De fapt, nu m-a ajutat deloc (râde cu poftă). Mai mereu am fost cel mai mic din orice echipă în care am jucat. Asta mă făcea mai puternic pe alte planuri și încercam să compensez, în special în apărare”, recunoaște Sergiu, devenit antrenor la Academia U-BT în 2010. Câțiva ani a evoluat la formația Gladiatorii, bifând inclusiv prezențe în Divizia A. Momentul promovării a însemnat o încununare a muncii depuse de Popa și colegii săi. Ei sunt prieteni apropiați în prezent și joacă baschet de plăcere în Parcul Sportiv Iuliu Hațieganu. Mulți îi cunosc drept „Trupa din Babeș”.

„La finalul junioratului, puteam să aleg să vin la echipa a doua de la <<U>> sau să merg la Gladiatori. A fost o decizie dificilă. La formația secundă de la <<U>> fusese numit antrenor principal Marcel Țenter, idolul copilăriei mele. Pe de altă parte, mă înscrisesem la două facultăți. Am fost student la sport și la științe economice, deci conștientizam cât de greu îmi va fi să continui cu baschetul. În consecință, i-am ales pe Gladiatori. Ziua alergam între FSEGA și Parcul Babeș, iar seara mergeam la un antrenament. Alături de Gladiatori am jucat împotriva unor baschetbaliști importanți. M-am apărat la Paul Helcioiu, i-am făcut un fault anti-sportiv și mă așteptam să răbufnească. Știm fiecare dintre noi cum reacționa în anumite momente. Cu groază, m-am dus la el și mi-am cerut scuze. El mi-a răspuns relaxat: <<Ce ai pățit, copile? Dă-i drumul și joacă!>> Și am jucat cu încredere, înscriind 13 puncte într-un meci cu Energia Rovinari. Mă laud că i-am depășit de câteva ori pe Louis Darby și Porter Troupe”, glumește Popa. 

În ciuda unui start promițător, Gladiatorii lui Bubu Roschnafsky n-au rezistat printre elitele baschetului românesc. Echipa s-a destrămat și fiecare a luat-o pe propriul drum. Absolvent al Facultății de Educație Fizică și Sport, Sergiu a obținut un post de profesor. Întâi a predat în comunele de lângă Cluj-Napoca și sosea la școală cu tradiționalul „ia-mă, nene”. În vara lui 2010, Mircea Cristescu, Bobo Pintea și Răzvan Cenean i-au propus să preia o grupă de inițiere din cadrul academiei. Sergiu a acceptat oferta pe loc. 

„Am terminat cu baschetul și am reînceput cu baschetul. Când am intrat în sală și am văzut energia copiilor, a fost foarte provocator și emoționant. La inițiere trebuie să îi înveți tot, de la încălțat și până la reguli generale. Ei trebuie să aibă noțiuni elementare pentru a învăța un sport. Am stat pe lângă ceilalți antrenori, furam meserie de la ei. Am colaborat mult cu Mioara Iurian. Mi-am dezvoltat și propriile mele exerciții. Prima echipă antrenată a fost generația 2002. Acum ei sunt studenți. Nu îmi vine să cred cum a trecut timpul”. 

Ca antrenor la Academia U-BT, Sergiu Popa a câțigat numeroase turnee regionale de babybaschet și minibaschet. În 2014 a luat locul I la Liga Națională de minibaschet de la Craiova și a condus, în 2016, naționala U16 a României la Balkanic Next Star Cup. În viitorul sezon va fi antrenorul principal al trupei U15 de la U-BT și va participa din nou în EYBL.

„Încerc să le insuflu copiilor dragostea față de baschet. Noi, antrenorii, nu suntem în totalitate responsabili de educația lor, însă putem contribui la formarea lor. Le spun întotdeauna să profităm la maximum de timpul petrecut împreună. Este importantă seriozitatea, dar trebuie să existe și plăcere. Trebuie ca ei să vină la sală cu zâmbetul pe buze. Menirea antrenorilor este să găsească copii talentați și să exploateze potențialul lor. Totul pornește de la selecție și ulterior se trece la procesul de instruire. Noi suntem foarte în spate comparativ cu alte țări, pentru că nu înțelegem anumite lucruri. În timpul școlii, copiii din străinătate lucrează mult mai mult. Ei fac cinci ore de antrenamente pe zi, în timp ce noi stăm 2 ore în sală. Oricum ai lua-o, e vorba de volum. Dincolo de calitate, contează volumul. Se întâmplă să găsim un copil talentat și părinții să aibă alte planuri cu el. Să îl vadă, de exemplu, medic. Atunci nu putem să intervenim decisiv. Sunt și situații fericite, inclusiv la clubul nostru. E păcat că sunt familii care nu înțeleg beneficiile sportului pentru copiii lor. La echipele noastre, părinții se implică extraordinar de mult. Când eu făceam baschet, în deplasări venea tatăl meu și încă un părinte. Nu ratau niciun meci. Ca o paralelă, la turneele de acum sunt nelipsiți părinții. Ei alcătuiesc o galerie și e un lucru deosebit de frumos. Există o legătură între părinți, copii și club”.

Sergiu Popa nu a îmbrăcat maioul alb-negru al Universității ca sportiv, însă mărturisește cu mâna pe inimă că și-a îndeplinit un vis prin a deveni antrenor. Se simte onorat să muncească la clubul său de suflet și își arată atașamentul față de culori în permanență. Misiunea lui este să îi îndrume pe juniori atât pe teren, cât și în afara lui. Antrenamentele și meciurile reprezintă o prioritate. Totuși, într-o zi de pauză, îl poți găsi pe Sergiu destul de simplu. Dacă joacă “U”, el va fi acolo. Va sta între oameni pe care îi cunoaște din copilărie și va cânta alături de galerie. O va face toată viața deoarece, spune el, în peluză se simte liber și lipsit de orice grijă.